Pictura

Ne asteapta un text frumos si motivational pentru ca vorbim despre culori - glumesc, am acelasi ton trist presarat cu povesti deprimante; adevarate si deprimante.

Am stat departe de pictura, chiar dupa un an in liceul de arte tot aveam impresia ca pictura nu e pentru mine. Nu intelegeam culorile. Pictura nu e simpla, nu e doar perspectiva si constructie, culorile se joaca si eu nu ma mai jucam de ceva vreme, de multa vreme. De ce nu ma jucam? Sper ca esti pregatit pentru o serie de povesti triste.

Imi amintesc ca aveam in jur de 10 ani. Era o iarna adevarata. Ningea si era ger. Stateam intr-o casa prost izolata, din lut, cu geamuri care inghetau pe interior. Aveau o gheata de pana la 2 centimetri in interiorul camerei. Dimineata era asa frig in casa ca nu-ti venea sa cobori din pat. Diminetile aratau rau, era frig, nu luam niciodata micul dejun, era murdar, mirosea urat si sincer, nu stiu cum aveam vointa de a merge mai departe. Gandindu-ma acum la cum era atunci, cred ca azi as muri de tristete daca as trai asa. Duceam o existenta cel putin gri, de multe ori alb-negru. In iarna aia, mama era gravida in ultimul trimestru, a nascut la inceputul lunii februarie. Fuma si tusea pana se pisa pe ea - la propriu - avea o tuse atat de groaznica incat ma temeam in unele nopti ca o sa moara. Tusea rau si ramanea fara aer, statea cateva secunde apoi tragea iar aer, imi creste pulsul si acum, cand ma gandesc. Am fost oribil de speriat multe nopti. Nu cred ca a oprit consumul de tutun in perioada aia, fuma si tusea. Fumau in interiorul camerei in care stateam toti, era oribil.

Amintirea care mi-a venit in minte cand m-am gandit la “de ce nu intelegeam pictura” este ca in iarna aceea, in conditiile acelea, prin zapada, mergeam sa aduc crengi cu care sa ne incalzim soba. Iti poti imagina ca nu aveam haine potrivite de umblat prin zapada, securea era vai de ea si uneori, ca un capac la toata suferinta prin care treceam, o creanga subtire se arcuia si ma lovea in fata, o fata inghetata cu niste ochi din care izvorau lacrimi instant cand o pocnea cate o varga rebela. Responsabilitatea de a lua initiativa si a face lucruri de adulti, care nu era pentru mine, mi-a distrus cheful de joaca. Deveneam copil si parinte 2 in 1.

O a doua amintire e ca in iarna aceea am sacrificat cateva gaste, cu aceeasi secure, in acelasi frig oribil. Intamplarea era ca nu avusesem niciodata gaste, erau frumoase si suple, niste animale extrem de dragute. Mama a decis sa le sacrificam pentru ca nu mai aveam cu ce le hrani, iar eu am dus la final aceasta actiune. Mi-a parut rau pentru ele. Cred ca in momentul ala am imbatranit. M-am pietrificat si am uitat sa ma joc. Am ramas asa mult timp. Sunt asa si acum intr-o oarecare masura, batran.

In ceea ce priveste pictura, am reusit sa am curajul sa o folosesc incercand arta bizantina. Am pictat icoane o vreme pentru ca icoanele au o tehnica, o structura, nu e o joaca. In clasa a 11-a am inceput sa pictez compozitii, sa amestec culori, sa incerc sa ma joc. Mi-a luat un an sa ajung la olimpiada pe tara unde am fost si premiat pentru o pictura facuta in cadrul concursului “Mihai Eminescu”. Aceea a fost prima confirmare ca pot sa ma joc in culori, un pas mic si foarte greu pentru mine.

De atunci mi-a fost mai putin frica. Nu ma intelege gresit, inca sunt departe de a picta relaxat, insa macar acum pot colora fara sa fug. Nu pictez asa liber pentru ca nu reusesc sa intineresc, nu am trecut peste maturizarea fortata, probabil n-o sa o fac, nu stiu inca daca se poate si cum se poate face. Am cateva sedinte de terapie la activ, insa in ce priveste pictura, cu greu reusesc sa schimb ceva. Sunt oarecum resemnat ca nu pot sa iubesc culorile din toata inima. Tu, reusesti sa le iubesti?